Ritmul interior

De mica mama zicea ca o sa dansez mai intai de a merge. De fapt primii pasi i-am facut pe varfuri spre disperarea alor mei parinti care se temeau sa nu imi afecteze mersul, forma picioarelor sau si mai rau coloana vertebrala. Insa putin mai tarziu am fost dotata cu sandalute cu talonet, pe glezna ca sa nu mai existe nici un pericol. Ma uit la poze si admir sandalutele insa inima mea se intoarce la miscare. Adevarul e ca merg pe strada si aud muzica in capul meu si imi vine sa ma misc. Plictisita stau in statie la metrou si astept sa vina trenul. In jurul meu cativa oameni posomorati, cu fete triste, posace. Eu n-am stare. Imi vine sa topai si incep sa ma misc alene de-alungul peronului sa maschez dorinta mea de a da ascultare ritmului launtric. In cele din urma, dupa vreo doua ture ma plictisesc si fara a-mi mai fi teama de ridicol dau ascultare saltaretului ritm din mine. Parca il si aud. De parca cineva sau ceva launtric m-a auzit, volumul muzicii creste pe masura cu dorinta mea de a-i da ascultare. NU mai rezist. Trebuie sa vad unde ma duce. Incep sa imi imaginez miscarile si pe masura ce in mintea mea baletez si fac piruiete talpile pantofilor mei bat ritmul lasand foarte putin sa razbata in exterior ritmul care creste si creste. Simt cum toata fiinta mea este patrunsa si renunt la orice inhibitie. Asta sunt si nu mi-e rusine. Ce-or sa zica ? Vreo studenta la coregrafie exerseaza pentru vreun examen…sau o nebuna care a uitat ca se afla intr-o lume gri, intr-o banala statie de metrou asteptand sa mearga la servici… Imi scot din cap rautacioasele comentarii pe care le anticipez si incep sa ma misc usor usor…trei pasi….inca trei….se contureaza o coregrafie timida si probabil mediocra insa simt cum sub miscarea picioarelor mele se naste un paradis pe care nu am avut niciodata sansa sa-l descopar.

Uit compet de mine…de cei din jur…deja sunt intr-o lume plina de culoare si sclipesc de bucurie. Un vuiet imi bruiaza ritmul insa in ignor. Merg mai departe. Nu vrea sa inceteze si deschid ochii brusc cand aud un scrasnet care aduce disonanta in melodia mea. S-a oprit. Insa si melodia mea la fel. O voce sparta ma scoate din dulcele regret. Atentie se inchid usile. Urmeaza statia…. Ma urc in tren si ma gandesc…nu-i nimic…melodia mea nu va pieri…ea va merge mereu cu mine si ori de cate ori voi avea dispozita sa o ascult ea se va auzi din ce in ce mai tare.

Acum fara sa privesc pasagerii din jur zambesc si sunt fericita. Nu vreau sa vad priviri dezaprobatoare sau critice. Nu vreau sa stiu cat de ridicola am parut privirilor circumspecte sau cati or fi considerat ca am inebunit. Imi fixez privirea intr-un punct fix si golindu-mi mintea de  gandurile dezaprobatoare simt cum stralucirea ochilor mei se stinge incet incet. Aerul proaspat de afara, usor umed de la ploaia de dimineata ma trezeste. Parca imi mangaie obrajii intepeniti in zambetul armoniei muzicii din sufletul meu. Este o noua zi. Buna dimineata ! imi spune o voce simpatica de dupa biroul de la receptie. Buna dimineata, raspund aproape mecanic. Intru si ma asez la birou gandindu-ma ca am multe care trebuie facute. Insa abia astept sa plec spre casa si sa gasesc un loc unde sa nu ma vada nimeni si sa dau cu adevarat ascultare acelui ritm.